de mult de tot, pe vremuri demult apuse, traia ascunsa privirii lumii printesa cu chipul negru. Avea parul lung si argintiu, ochi verzi, cu pielea alba ca laptele, doar chipul ii era neagru ca taciunele. Avea trup firav, mladios si vorba inteleapta, dar toti desi veneau sa ii asculte sfatul, fugeau de ea, de chipul ei de negru.
Cum toti se temeau de ea, cu greu gasea pe cineva sa ingijeasca de ea ea si micul ei palat, adanc ascuns in padurea de brazi. II purtau de grija doica ei, femeie batrana, si o tanara harnica si vesela al carei nume nu-l stiau, doar o strigau Aria.
Nimeni nu stia de unde si cine era tanara. O gasisera tremurand de frig si uda pana la piele intre paiele folosite pentru animale. Doicii ii fu mila si o lua in casa, avu grija de ea si de atunci le-a ramas alaturi.
Nu-i era frica de chipul de taciune al printesei si nici nu o trata cu mila asa ca o lasara sa stea nestanjenita.